|
Devoţional |
|
de Onisim Mladin |
Prin credinţă... Avraam
...Pentru că umblăm prin
credinţă, nu prin vedere.
(2 Corinteni 5.7)
În limbaj cotidian, când cineva spune „prin credinţă!”
se referă de obicei la un pas riscant pe care-l face
fără să fi putut calcula toate consecinţele. Omul
care spune că merge prin credinţă este mai degrabă
catalogat drept o persoană naivă, ce riscă, pentru
că nu-şi calculează bine paşii. De aceea, poate în
orice moment să se lovească de realitatea care se
dovedeşte a fi altfel decât şi-a imaginat-o înainte
de a fi făcut primul pas.
Este oare
umblarea prin credinţă sinonimă cu umblarea în
naivitate? Dumnezeu ne vrea oameni care să umblăm
prin credinţă, nu prin vedere, dar ce presupune oare
această umblare? este oare această cale bătătorită
de alţii înaintea noastră? sunt oare alţii pe acest
drum de la care putem învăţa?
Ei bine, Biblia
e plină cu exemple de oameni care au umblat prin
credinţă şi care ne pot sluji drept modele.
Părintele tuturor credincioşilor este Avraam, omul
din a cărui viaţă putem învăţa câteva dintre
secretele umblării prin credinţă. El a fost chemat
din păgânism la o relaţie personală cu Dumnezeu. N-a
avut nici Biblie, nici alţi credincioşi care să-l
încurajeze pe cale, nici plinătatea Duhului Sfânt,
aşa cum o putem noi avea astăzi. Cu toate acestea, a
rămas un model al umblării prin credinţă. Aşa cum am
putut vedea din Cuvânt, umblarea lui a început cu
paşi timizi urmaţi de momente de şovăială sau chiar
cădere, însă pe drumul acesta a fost însoţit de
Dumnezeu, care a avut răbdare cu el până la sosirea
lui în Canaan. Cărarea credinţei este pentru toţi cu
suişuri şi coborâşuri, ea este însă singura prin
care putem ajunge şi noi ca părintele Avraam
prieteni cu Dumnezeu. Iată câteve dintre concluziile
umblării prin credinţă a lui Avraam:
Călătoria credinţei începe cu un pas prin
credinţă. Orice călătorie, oricât de lungă,
începe cu un pas pe care oricine să îl poată face.
Dacă Avraam s-ar fi speriat de lungimea călătoriei
până în ţara pe care urma Domnul să i-o arate şi nu
ar fi fost gata să facă un prim pas, totul s-ar fi
năruit. Călătoria lui şi a noastră deopotrivă începe
cu un moment al alegerii de a răspunde prin credinţă
la chemarea Lui. Trebuie să fim mai întîi mântuiţi
prin credinţă şi doar apoi vom putem umbla prin
credinţă. Coloseni 2:6 - Astfel deci, după cum aţi
primit pe Hristos Isus, Domnul, aşa să şi umblaţi în
El.
Domnul ştie să facă distincţie între şovăiala
credinţei şi absenţa credinţei. Citind Geneza
11:27-32 am putea rămâne cu impresia că Terah a fost
cel chemat de Dumnezeu să plece din Ur şi nu Avram,
şi că mai apoi Domnul a reînoit chemarea Sa faţă de
Avram, cerându-i de data aceasta să plece din Haran.
Ştefan, în discursul său din Ierusalim, ne oferă
cronologia corectă. Fapte 7:2-3 - Ştefan a răspuns:
„Fraţilor şi părinţilor, ascultaţi! Dumnezeul slavei
S-a arătat părintelui nostru Avraam, când era în
Mesopotamia, înainte ca să se aşeze în Haran. Şi i-a
zis: „Ieşi din ţara ta şi din familia ta, şi du-te
în ţara pe care ţi-o voi arăta. Avraam nu era nici
pe departe desăvârşit în credinţa sa, fapt pentru
care a stat în Haran aproximativ 15 ani până ce
tatăl său a murit. Domnul însă a văzut cum credinţa
lui şovăie, şi de aceea a avut răbdare cu el până ce
l-a adus în punctul în care să fie gata să-L asculte
şi să plece din Haran înspre ţara promisă. În cazul
fiecăruia dintre noi, după ce ne-am deschis inima
pentru Domnul şi în ea s-a înfiripat credinţa în El,
a început o luptă lungă între şovăială şi ascultare
grabnică. Marcu 9:24 - Îndată tatăl copilului a
strigat cu lacrămi: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei
mele!”
Direcţia credinţei noastre este mai importantă
decât nivelul ei de desăvârşire. Au fost mai
multe momente în viaţa lui Avraam când n-a umblat
prin credinţă, şi asta l-a costat, dar ceea ce a
contat a fost faptul că după fiecare eşec, a ştiut
să-şi redirecţioneze viaţa spre Dumnezeu. Coborârea
în Egipt sau lipsa de răbdare de pe urma căruia a
apărut Ismael pot fi privite ca şi devieri de la
calea credinţei, dar fiindcă direcţia credinţei sale
era clară, s-a putut redresa. Proverbe 24:16 - Căci
cel neprihănit de şapte ori cade, şi se ridică.
Tăria credinţei noastre este demonstrată prin
răbdarea cu care ştim să aşteptăm ceea ce ne-a fost
făgăduit. Credinţa şi răbdarea sunt cele două
feţe ale aceleaşi monede; nu poţi să o ai pe una
fără cealalată. Evrei 10:36 - Căci aveţi nevoie de
răbdare, ca, după ce aţi împlinit voia lui Dumnezeu,
să puteţi căpăta ce v-a fost făgăduit. De vreme ce
Domnul i-a promis un fiu, Avraam trebuia să creadă
că acest lucru se va întâmpla, în ciuda
circumstanţelor nefavorabile. În vreme ce trupul său
slăbise, Domnul l-a întărit în credinţă. Romani 4:20
- El nu s-a îndoit de făgăduinţa lui Dumnezeu, prin
necredinţă, ci, întărit prin credinţa lui, a dat
slavă lui Dumnezeu. Când Dumnezeu ne lasă şi pe noi
să aşteptăm, nu o face pentru că vrea să ne supure,
ci fiindcă ştie că dezvoltarea credinţei noastre
este mai importantă decât darul după care tânjim.
|
