|
Devoţional |
|
de Onisim Mladin |
Focul să ardă pe altar
Focul să ardă necurmat pe
altar şi să nu se stingă
deloc. (Levitic 6.13)
Levitic este una dintre cele mai puţin citite cărţi
din Biblie. Pentru mulţi dintre noi, deşi ştim că
toată Scriptura ne este de folos, citirea unei cărţi
care parcă nu are nici o legătură cu viaţa noastră
de zi cu zi poate fi o reală povară. Fiind a treia
carte a Legii, ea ocupă un loc central între cărţile
lui Moise, iar pentru a o înţelege trebui să o
privim în acest context mai larg. Pentru noi cei de
astăzi, Leviticul poate fi o carte care să ne aducă
mereu aminte cine este Dumnezeu, cum trebuie să ne
apropiem de El şi cum trebuie să ne trăim viaţa, ca
popor al lui Dumnezeu, într-un mediu ostil. Fără
această carte nu vom putea pricepe şi aprecia la
adevărata ei valoare moartea Domnului Christos şi
lucrarea Sa preoţească în locul nostru, aşa cum ni
le prezintă autorul Epistolei către Evrei.
Cea mai des
menţionată jertfă în Vechiul Testament, fundamentală
pentru înţelegerea celorlalte jertfe, este jertfa
arderii de tot. Există mai multe precizări legate de
ea, însă acum ne vom referi la cea legată de focul
de pe altar, a cărui ardere trebuia să fie necurmată.
Trei versete accentuează ideea că focul nu avea voie
să se stingă.
Levitic
6:9-13… în felul acesta focul să ardă pe
altar. Focul să ardă pe altar şi să nu se stingă
deloc. Focul să ardă necurmat pe altar şi să nu
se stingă deloc. Jean Calvin a propus ideea că
insistenţa legii cu privire la păstrarea focului
aprins se datorează focului din cer care a aprins la
început arderile de tot, atât în cort, cât şi mai
târziu în templu (Levitic 9:24; 2 Cronici 7.1).
Pentru ca toate jertfele ulterioare să beneficieze
de aceaşi acceptare divină, focul respectiv nu
trebuia să se stingă niciodată. Astfel, ori de câte
ori pe altar se ardeau jertfe, Domnul era cel care o
mistuia prin focul venit din cer. Lucrul pe care
vreau să-l subliniez este că, odată aprins de către
Dumnezeu Însuşi, focul trebuia întreţinut de către
preoţi. Una dintre responsabilităţile lor era să se
asigure că sunt lemne pe altar, ca focul să poată
arde necurmat.
În acelaşi fel,
noi, cei cărora Domnul ne-a aprins inima cu
dragostea Sa, şi a făcut-o să bată pentru El,
trebuie să veghem ca focul din inimile noastre să
rămână mereu aprins. Ce jertfă I-am putea aduce noi
Domnului, dacă pe altarul vieţii noastre focul s-a
stins demult şi noi ne-am pierdut orice tragere de
inimă? Oare ar putea Domnul privi cu plăcere jertfa
adusă din obligaţie? Oare ar putea ea să aibă un
miros plăcut Domnului? Vreau să vă prezint din
Scriptură câteva situaţii în care inima trebuie să
aibă acel foc lăuntric care să mistuiască jertfa
noastră:
Atunci când
citim Scriptura trebui să ne lăsăm inima aprinsă de
dragostea pentru Domnul, Cel pe care-L întâlnim în
sulul Cărţii. Când cei doi ucenici pomeniţi în
Luca 24 L-au ascultat pe Domnul Isus tălmăcindu-le
Scripturile, se spune despre ei că li s-a aprins
inima când au început să priceapă. Din păcate, dacă
nu suntem atenţi, riscăm să citim Scriptura atât de
mecanic, încât să nu mai decoperim nici un detaliu
care să ne facă să ne minunăm şi care să ne
înteţească focul dragostei noastre pentru El. De
îndată ce simţim că ne apropiem de Scriptură doar cu
mintea, în vreme ce inima ne rămâne rece, ar trebuie
să verificăm dacă nu cumva avem focul stins. Exact
aşa cum preoţii trebuiau să se asigure în fiecare
dimineaţă că focul arde, cred că este frumos ca
fiecare din noi să ne începem ziua printr-o
rugăciune prin care să-i cerem Domnului să ne
încălzească inima prin Cuvânt. Exact aşa cum cei doi
ucenici au permis ca ceea ce s-a întâmplat în jurul
lor să le stingă entuziasmul din inimă, tot aşa, şi
noi riscăm să ne răcim faţă de Domnul din acelaşi
motiv.
Atunci când
trebuie să perseverăm în lucrul încredinţat nouă,
chiar şi într-o perioadă fără prea multe rezultate,
riscăm să ne pierdem entuziasmul şi să lăsăm focul
inimii să se stingă. În acest pericol se afla
Ieremia, care nu vedea mari rezultate în urma
lucrării sale. El însă nu a lăsat ca descurajarea să
stingă focul mistuitor din inima sa (Ieremia 20:9).
Pe parcursul
unui an există nenumărate momente în care avem
senzaţia că până şi Dumnezeu ne-a dezamăgit. Ne
simţim îndreptăţiţi să renunţăm la lucrarea pe care
ştim că El ne-a în-credinţat-o. În astfel de momente
trebuie să ne lăsăm încă o dată inima reaprinsă de
motivaţia cerească, singura motivaţie ce nu se
stinge şi Îi aduce Lui slavă! Nu lăsa ca vreo scuză
personală sau vreo apreciere negativă a cuiva să
stingă focul credincioşiei în lucrul încredinţat ţie
(1 Corinteni 4:2).
După hotărârile
sfinte pe care le-am luat la început de an urmează o
perioadă în care, datorită entuziasmului
caracteristic oricărui început, vedem cum înaintăm
şi reuşim să ne ţinem de promisiunile pe care I
le-am făcut Domnului. Urmează însă o perioadă în
care se instaurează rutina zilnică. Aceasta erodează
entuziasmul începutului şi ne slăbeşte consecvenţa.
David luase şi el hotărârea de a veghea asupra
căilor şi vorbelor sale, mai ales că cel rău îi vâna
orice greşeală. Însă când şi-a dat seama că a eşuat,
inima i s-a aprins din nou, ca să-l readucă la
momentul în care I-a făcut Domnului acea juruinţă
sfântă (Psalmul 39:3). Nu cred că e necesar
să ajungem în ultima zi a anului ca să ne evaluăm
consecvenţa cu care împlinim tot ceea ce i-am primis
Domnului. E nevoia ca în fiecare zi, asemenea
preotului care veghea ca focul să ardă pe altar, să
reaprindem şi să întreţinem focul, pentru a putea fi
consecvenţi în orice faptă bună şi juruinţă făcută
înaintea Domnului.
Lasă ca prima
responsabilitate a fiecărei zile să fie înteţirea şi
întreţinerea focului inimii tale. Îngrijind de focul
inimii, care trebuie să ardă necurmat, te asigur că
nu vei trăi nici o zi în zadar, iar tot ceea ce vei
face pentru Domnul va purta o mireasmă plăcută Lui!
Ţine focul
aprins!
(martie
2010) |
