|
Devoţional |
|
de Onisim Mladin |
Fiecare
la locul şi la lucrarea lui
Să spuneţi pe nume lucrurile
care sunt date în grija lor şi pe care le au ei de
purtat.
(Numeri 4:32)
Conducerea este o adevărată artă. Puţini sunt cei
născuţi pentru aceasta. Nu e deloc simplu să-i
determini pe oameni, a căror tendinţă naturală e
spre egoism, să meargă toţi în acceaşi direcţie,
convinşi fiind că e spre binele lor. Cu cât mulţimea
este mai mare, iar mijloacele de motivare mai
reduse, cu atât sarcina este mai grea. Să conduci
prin pustie 2 milioane de oameni care tocmai au
ieşit din robie, să-i motivezi să meargă într-o ţară
pe care n-au văzut-o niciodată, doar fiindcă
Dumnezeu, pe care cei mai mulţi nu-L cunoşteau, ţi-a
spus asta – iată o sarcină imposibilă pentru unul ca
Moise. Nici nu e de mirare că în mai multe rânduri a
vrut să renunţe. Totuşi, aceasta era sarcina de care
Moise trebuia să se achite. Cartea Numeri ne
prezintă primele încercări de organizare a unui
popor în formare – Israel.
Cartea Numeri
acoperă istoria de 40 de ani a unui popor aflat
între o numărătoare şi alta. După ce poporul avea să
fie numărat pentru stabilirea capacităţii acestuia
de război, oamenii trebuiau aşezaţi strategic în
tabără. Fiecare avea locul lui. În urmă, Leviţii,
care erau în slujba cortului, trebuiau să se aşeze
şi ei pe familii în jurul cortului, pentru ca mai
apoi fiecare să-şi primească sarcina din partea
Domnului. În primele capitole din Numeri vedem cum
familiile celor trei fii ai lui Aaron au primit un
loc şi o lucrare specifică din partea Domnului.
Numeri 4:4 Iată slujbele fiilor lui Chehat;
vers. 27 În slujbele lor, fiii
Gherşoniţilor; vers. 33 Acestea Sunt
slujbele familiilor fiilor lui Merari.
În vederea
păstrării unei bune şi necesare mobilităţi a
poporului, era esenţial ca fiecare să-şi cunoască
locul şi lucrarea specifică. Închipuiţi-vă ce haos
s-ar fi creat dacă în loc să asculte, toţi ar fi
acţionat pe principiul “fiecare face ce poate, cum
poate, când poate şi, mai ales, dacă vrea”. Toate
aceste locuri şi lucrări erau clar rânduite de
Dumnezeu pentru că tabăra era locuinţa Sa. Numeri
5:3 … ca să nu spurce tabăra în mijlocul
căreia Îmi am Eu locuinţa.
Oare poporul lui
Dumnezeu de astăzi, aflat în călătorie spre Canaanul
ceresc, nu are oare nevoie de o rânduială
asemănătoare? Nu este Dumnezeu în mijlocul poporului
Său şi astăzi? A încetat El să mai fie un Dumnezeul
al ordinii (1 Corinteni 14:33)?
Spun toate
acestea gândindu-mă la biserica locală ca la
expresia unui popor în călătorie spre Ţara promisă,
care nu e chemat să pribegească prin pustie, ci să
mărşăluiască într-o misiune divină. Chiar dacă
astăzi nu mai suntem împărţiţi în seminţii, aceasta
nu înseamnă că locul şi lucrarea fiecăruia în parte
nu mai sunt esenţiale. În trupul lui Cristos,
fiecare avem nu doar un dar, ci şi o slujbă care
ne-a fost încredinţată (1 Corinteni 12:5);
Este o chestiune de credincioşie faţă de Domnul să
ne ştim locul şi lucrarea, dar şi să fim găsiţi
lucrând la venirea Sa. 1 Corinteni 4:2 -
Încolo, ce se cere de la ispravnici, este ca fiecare
să fie găsit credincios în lucrul încredinţat lui.
Dacă am fost născuţi din nou, nu am scăpat de
egoismul omului firesc, egoism care face să ne fie
greu a căuta interesul colectiv deasupra interesului
propriu, chiar cu preţul rămânerii noastre în umbră.
Pentru ca
biserica lui Cristos să înainteze şi să aibă
propăşire, cred că este important ca, sub călăuzirea
Duhului Sfânt, fiecare membru să-şi cunoască clar
responsabilitatea şi modul în care trebuie să se
achite de ea. Cred că, aşa cum Moise a rânduit
tabăra după principiul acesta, fiecare conducător
este chemat să cunoască ce poate face fiecare în
parte şi să-i ajute pe toţi să se achite cu
credincioşie de sarcinile încredinţate lor. De multe
ori ne trezim că luăm asupra noastră sarcini
inutile, pe care nu Domnul ni le-a încredinţat,
neglijând adevăratele sarcini pe care suntem chemaţi
să le purtăm. Atunci când vorbim de unirea Duhului
şi despre responsabilitatea noastră de a o păstra,
nu trebuie să ne gândim doar la evitarea
dezbinărilor şi certurilor, ci şi la felul în care
păstrăm unitatea proactiv, făcând lucrul încredinţat
nouă. Cum ar putea o piesă dintr-un angrenaj complex
care refuză să funcţioneze în parametrii fixaţi
pentru ea să pretindă a fi esenţială în păstrarea
unităţii mecanismului? Frumuseţea trupului lui
Cristos este dată de felul în care fiecare mădular,
la locul lui şi în lucrarea încredinţată lui, se
lasă coordonat de Capul, care este Cristos Domnul.
N-ai vrea să
faci parte dintr-un grup în care fiecare membru ştie
care sunt lucrurile date în grija lui? Cine n-ar
vrea oare? Dar poate că ar trebui să ne întrebăm
altfel: Suntem noi gata să acceptăm lucrul
încredinţat nouă? Se poate conta pe noi? Lucrarea
Domnului înaintează prin oameni care-şi acceptă
locul şi îşi împlinesc lucrarea, convinşi fiind de
faptul că ceea ce fac este important în ochii lui
Dumnezeu şi de folos celorlalţi.
Eşti tu gata să
îţi faci partea, să îţi împlineşti menirea? Poartă
cu grijă povara ce ţi s-a încredinţat şi vei fi
răsplătit de Domnul!
(martie
2010) |
